Nemurirea sufletului,Iad și purgator

SAU NEMURIRE omenească sau înviere. Ambele în acelaş timp nu pot să fie exacte.

„Înviere” înseamnă, a fi deşteptat din nou la viaţă.

Dacă sufletul omului după moarte ar fi într-un „purgator” sau ar fi chinuit în stare conştientă într-un iad cu foc şi pucioasă ar trebui să fie în viaţă, şi apoi nu ar putea exista nici o înviere, căci o creatură vie nu poate fi sculată din morţi.
Învăţătura despre un „purgator” sau despre chinurile iadului, în stare conştientă după moarte, lasă să apară zadarnic cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, despre învierea morţilor.

Moartea de jertfă şi învierea lui Isus Christos sunt o garanţie pentru aceea că toţi morţii cari sunt în morminte, vor fi deşteptaţi. Despre aceasta a zis Isus:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta ; pentrucă vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi
vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru
judecată” (Ioan 5:28, 29).

Dacă un oarecare suflet ar fi fost într-un „purgator”, atunci Isus ar fi spus aceasta.

Pentru a sprijini tradiţia lor, că morţii ar fi sau în cer sau în „purgator” sau în iad în stare conştientă, preoţimea religioasă a trebuit să inventeze că omul are un suflet nemuritor.

„Nemurirea” se referă la aceea ce nu poate muri. Este uşor a înţelege că nici o creatură, prin
urmare nici un suflet, nu ar putea fi vecinic în chinurile iadului, în „purgator” sau în cer, dacă poate fi şi este omorât. Deaceea a zis spiritul demonesc înşelător, care a născocit aceste învăţături rătăcitoare : „Noi trebuie să învăţăm că omul are un suflet nemuritor”.

Dacă Biblia dovedeşte că omul este un suflet muritor, deci supus morţii, atunci teoriile „purgatorului” şi a „chinului” trebuie să fie cu totul absurde.

Când Dumnezeu a creat pe omul perfect şi l-a aşezat în Paradis, în Eden, i-a zis :

„În ziua în care vei păcătui, vei muri negreşit”. Cu aceasta legea lui Dumnezeu a fost exprimată clar şi lămurit (Vezi 1 Moise 2:17)

A înţeles Dumnezeu că numai corpul să moară? El însuşi dă răspunsul la aceasta în Ezechiel18:4, 20 „Sufletul care păcătuieşte acela va muri”.
Singura proptea pentru învăţătura transmisă despre nemurire omenească sunt cuvintele Diavolului, pe
care le-a adresat Evei în Eden. Dumnezeu a declarat:
„În ziua în care vei mânca(în mod neascultător) din el, vei muri negreşit”. Diavolul a contrazis aceasta
şi a zis: „Hotărât că nu veţi muri!” (1 Moise 3:4).
Cui să credem: Lui Dumnezeu sau Diavolului?
Preoţimea religioasă s-a alăturat declaraţiei Diavolului şi a lepădat declaraţia lui Dumnezeu, şi deaceea
învaţă ea nemurirea tuturor sufletelor.
Deasemenea nici Diavolul nu este nemuritor; căci în Evrei 2:14 şi în Ezechiel 28:18, 19 Biblia arată că
Dumnezeu Cel Atotputernic îl va nimici la timpul hotărît.

Să se pună preoţimei întrebarea:

Dacă iadul este un loc de chin vecinic şi Diavolul este acolo fochistul şef, cine va întreţine focul după nimicirea Diavolului ?

Cuvântul „nemurire” apare în Biblia engleză(ediţia King James) numai de cinci ori, „nemuritor”
numai odată şi „neputrezire” numai de patru ori. În Romani 2:7 creştinul născut de spirit este îndemnat să
caute nemurire sau neputrezire. Deoarece nimeni nu caută ceeace are, astfel nu are nemurire. Numai
Dumnezeu este Posesorul însuşirei nemurirei, după cum este scris: „Singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea vecinică! (1 Timotei 6:16). Isus aşa dar nu a fost nemuritor, când se găsea pe pământ ca om;dar Dumnezeu I-a dat nemurirea la învierea Sa, ca răsplată pentru credincioşia Sa până la moarte (Ioan 5:26; Apocalips 1:18). Creştinilor credincioşi biruitori le este promisă nemurirea ca răsplată măreaţă, la învierea din morţi, la timpul reîntoarcerii lui Christos şi instaurării Împărăţiei Sale teocratice.

Promisiunea dată lor sună: „Morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris:
„Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (1 Corinteni15:52-54). Dumnezeu ar fi procedat cu totul absurd,
admiţând aşa ceva în cuvântul Său, dacă omul ar fi deja nemuritor. Aşa dar Biblia arată că omul este un suflet (1Moise 2:7; 1 Corinteni 15:45); că el ca suflet este supus morţii (Ezechiel 18:4 ; Matei 10:28); că el prin urmare nu este nemuritor (Iov 4:17), şi din acest fapt reiese că omul la moarte nu poate merge în „purgator” sau într-un „chin veşnic” sau imediat în cer. Dacă morţii trebuie să trăiască din nou, din aceasta reiese că ei în decursul timpului sunt morţi şi nu oare undeva în viaţă. Învierea morţilor este învăţată în Biblie aşa de lămurit, că nu poate exista nici o îndoială despre aceasta.
Cine înţelege Biblia, are privilegiul să mângâie pe alţii cari caută mângâiere. Pentru a indica starea de
moarte a celor aflători în morminte, Biblia întrebuinţează cuvântul „somn”, căci somnul arată starea inconştienţei, din care există o deşteptare.
Deaceea este scris în 1 Tesaloniceni 4:13, 14, 17: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, cari n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat,
credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El" (traducere engleză).
După cum declară Psalm 16:10 şi Fapte 2:27 ,34, Isus a murit şi a mers în „iad”, adică în groapă.
A treia zi după moartea Sa a fost Isus deşteptat din nou de către Dumnezeu din această stare. El este cel
dintâi înviat dintre morţi. Învierea Sa este o dovadă deplină pentru învierea morţilor aflaţi în morminte,
care va avea loc la venirea Sa şi în Împărăţia Sa. Spre a combate argumentele acelora, cari tăgăduiau
învierea morţilor în zilele apostolului, se spune în 1 Corinteni 15:12-18, 20-22

„Iar dacă se propovăduieşte că Christos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor ? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Christos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Christos, atunci
propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Christos, când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci dacă nu înviază morţii, nici Christos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Christos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Christos, sunt pierduţi. Dar acum Christos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om (Adam), tot prin om (Christos Isus) a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Christos”. Christos Isus a fost cel dintâi înviat dintre
morţi. Înainte de aceasta a fost înviat din morţi prietenul lui Isus, Lazăr, tocmai pentru a simboliza,
în ce mod va decurge învierea în decursul Domniei lui Christos. Lazăr a murit atunci din nou şi la timpul
hotărât, cu condiţia că va fi ascultător, se va bucura de înviere deplină. Ca o altă dovadă pe mai departe,
că Isus este cel dintâi înviat, stă scris în Coloseni 1:18: ,,El este … cel întâi născut dintre cei morţi,
pentrucă în toate lucrurile să aibă întâietatea”. (vezi şi 1 Corinteni 15:20). În legătură cu aceasta se va
întreba de către mulţi, cum stau lucrurile cu aceea, ce s-a întâmplat, după Matei 27:51-53, la timpul
când Isus a murit pe lemn, anume: „Pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au
deschis şi multe trupuri ale sfinţilor cari muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui au
intrat în sfânta cetate, şi s-au arătat multora. În cel mai vechiu manuscris al Bibliei, Codex Sinaiticus,
lipsesc unele cuvinte, şi textele acolo sună:

„Şi pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, şi
multe trupuri de-ale sfinţilor adormiţi au înviat;şi au ieşit din mormintele lor după învierea Sa, au intrat
în sfânta cetate şi s-au arătat multora”.

Darea de seamă pare a zice că cutremurul de pământ în timpul morţii Domnului a deschis aceste morminte şi a cauzat deşteptarea amintită, că cei deşteptaţi au mai aşteptat însă fără să se arate în oraşul Ierusalim, până după învierea Domnului. În orice caz aceste deşteptări sunt asemănătoare cel mult acelora de cari s-au împărtăşit Lazăr, fiica lui Iair şi fiul văduvei din Nain, cari mai târziu au murit din nou. Despre aceasta putem să fim siguri, căci 1 Corinteni 15:20 zice în mod expres:
„Christos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”, primul care a fost adus pe deplin la perfecţiunea vieţii,
primul care a înviat la existenţa deplină. Persoanele amintite în Matei 27:52, 53 poate au fost deşteptate
pentru un timp din somnul morţii pentru un scop, despre care noi nu ştim acum nimic. Dar poate fi deasemenea şi aceea că darea de seamă din Matei să nu descrie întâmplările de fapt de atunci, ci este o expunere profetică a evenimentelor, cari ar urma să aibă loc la reîntoarcerea Domnului Isus Christos în măreţia şi puterea Împărăţiei Sale teocratice.
Pentru aceia cari deplâng pierderea celor dragi există speranţă şi mângâiere a şti că morţii cari se
găsesc acum în morminte vor fi înviaţi şi aduşi înapoi. Cei deşteptaţi la viaţă pe pământ, cari se
dovedesc credincioşi şi ascultători, vor locui în perfecţiune pământul sub Domnia teocratică cerească.
Despre aceasta nimeni nu poate zice ceva, fără să aibă dovadă din izvorul demn de încredere.

Biblia produce această dovadă.

Extras din Broșura: Ce trebuie să știi? din 1946

Învăţătura despre „purgatoriu” care este învăţată de Ierarhia romano-catolică şi pe care au fost îndemnaţi
să o creadă milioane de oameni sinceri, este pe scurt aceasta: „Când un catolic moare, în realitate nu este mort, ci sufletul lui este în stare conştientă într-un loc de pedeapsă trecătoare, în aşa zisul „purgatoriu”. Durata acestei pedepse în „purgatoriu” poate fi prescurtată prin rugăciunile şi jertfele celor vii, şi în felul acesta i se ajută sufletului prins în el”.
Eu refuz categoric acuzarea că sucesc învăţăturile catolice. Eu n-am dorinţa să prezint ceva în mod fals.
Adevărul este de o importanţă cu mult mai mare decât învăţăturile vreunui om sau ale unei organizaţiuni. În ceea ce priveşte „purgatoriul”, voi cita o autoritate catolică recunoscută. „The Catholic Encyclopedia”, publicată cu permisiunea de a tipări a arhiepiscopului din New-York, zice în volumul XII sub subtitlul „purgatoriu” următoarele:

„I.ÎNVĂŢĂTURĂ CATOLICĂ. - Purgatoriu
(Latineşte, purgare, a face curat, a purifica) în armonie cu învăţătura catolică, este un loc sau o stare de pedeapsă temporară pentru aceia care, trecând din această viaţă în mila lui Dumnezeu, şi nefiind cu totul liberi de păcate ce pot fi iertate, n-au expiat îndeajuns greşelile lor…
Sufletele care se află acolo pot fi ajutate prin rugăciunile credincioşilor, şi mai cu seamă prin prinosul cel prea sfânt”.
James Cardinal Gibbons, o autoritate catolică bine cunoscută, spune următoarele în cartea sa „Credinţa
Părinţilor Noştri”, capitolul XVI, Pagina 205, ediţia a 78-a: „Biserica catolică învaţă că afară de un loc de
chin veşnic pentru cei răi şi un loc de pace veşnică pentru drepţi în ceealaltă viaţă mai există o stare
mijlocie de pedeapsă temporară sau trecătoare pentru aceia cari în timpul morţii lor mai au încă păcate ce pot fi iertate sau mai au de ispăşit pedepse vremelnice pentru păcate. Ea mai învaţă că sufletele care sunt în această stare intermediară numită „purgatoriu” nu se pot ajuta singure, dar că prin rugăciunile credincioşilor de pe pământ li se poate ajuta. Existenţa purgatoriului, fireşte, implică o
dogmă corelativă — folosul rugăciunilor pentru cei morţi — fiindcă sufletele cari se află în această stare mijlocie n-au atins încă ţinta călătoriei lor. Ele sunt încă tot exilate din cer şi au lipsă de harul divin”.

Pentru a arăta că învăţătura despre „purgatoriu” este adevărată, trebue să se poată dovedi clar că

(1) fiecare om are un suflet deosebit şi separat de creatura vizibilă;

(2) că pentru suflet sau creatură, nu există moarte, că numai trupul moare şi sufletul trăieşte mai departe; (3) că cei morţi sunt în stare conştientă;

(4) că celor din „purgatoriu” li se poate ajuta prin sumele de bani ale prietenilor lor pământeşti pe care le dau pentru rugăciuni şi slujbe.

Dacă învăţătura despre „purgatoriu” este falsă, atunci milioane de oameni au fost înşelaţi şi au
fost ţinuţi încătuşaţi prin frică şi au fost îndemnaţi să-şi deie banii şi proprietatea în zadar; şi afară de
aceasta au fost induşi în eroare în ceea ce priveşte viaţa vecinică.

Fie că sunteţi catolic sau nu, ca om sincer veţi dori mult să învăţaţi a cunoaşte adevărul.

Isus a zis: „Adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8: 32).
Dumneavoastră întrebaţi: cum pot constata eu ce este adevărul? Pot să mă încred în părerile oamenilor? Nu,fiindcă toţi oamenii sunt imperfecţi, şi părerea unui om imperfect este fără valoare dacă nu este sprijinită de fapte adevărate; şi de aceea stă scris în Sfânta Scriptură:

„Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în cari nu este ajutor” (Psalm 146: 3).
Biblia este Cuvântul exprimat al lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Biblia a fost scrisă în scopul ca să fie citită şi să fie înţeleasă de toţi oamenii sinceri de pe pământ la sfârşitul lumii (1 Corinteni 10: 11).
Noi trăim acum la sfârşitul lumii (Romani 15: 4). Biblia n-a fost scrisă spre folosul unora puţini care se numesc „preoţime”, ci pentru toţi care iubesc pe Dumnezeu şi care doresc să-l servească, după cum a zis apostolul:

„Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune, în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16, 17).

Nimeni n‟are de lipsă să roage pe cineva să-i interpreteze Biblia deoarece Sfânta Scriptură nu este
hotărâtă pentru interpretarea privată (2 Petru 1: 20). Noi comparăm faptele reale (cunoscute ca adevărate) cu textele Bibliei, şi în felul acesta putem vedea dacă concoardă sau nu; dacă concoardă sunt adevărate. Să lăsăm aşa dar ca Cuvântul lui Dumnezeu să răspundă la fiecare din tezele pe care le vom considera aci.
Posedă fiecare om un suflet deosebit şi separat de corp?

Nu, fiindcă fiecare creatură vie care se mişcă şi respiră este un suflet. Omul este un suflet, însă el nu are un suflet.

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Genesa 2: 7).

Trupul şi suflarea de viaţă, care însufleţeşte organismul, formează împreună sufletul sau creatura vie. Când omul moare, moare ca suflet, căci aşa a hotârît Dumnezeu (Genesa 2:17).

„Căci ţărînă eşti, şi în ţărînă te vei întoarce” (Genesa 3: 19).

„Înaintea Lui se vor pleca toţi ceice se pogoară în ţărînă, ceice nu pot să-şi păstreze viaţa” (Psalm 22: 29).

Este adevărat că trupul moare dar sufletul trăieşte mai departe? Nu.

Prima minciună a Diavolului pe care a spus-o Evei şi care a fost scrisă, a fost: „Hotărît, că nu veţi
muri” (Genesa 3: 4);

cu alte cuvinte, nu există moarte.

Întrucât Eva a fost amăgită prin această minciună şi Adam s-a unit cu ea în călcare, împotriva ambilor a fost rostită sentinţa de moarte şi a fost executată asupra lor. Isus a zis din acest motiv despre Diavolul că este un mincinos şi un ucigaş (Ioan 8: 44). Sufletul, adică omul sau creatura este aceea care moare, după cum stă scris:

„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18: 4).

Când cineva a murit, este sufletul după aceea în vreun loc oarecare în stare conştientă? Nu. Sufletul sau
creatura este aceea care este conştientă. Când un om sau un suflet moare, atunci această creatură nu mai are conştiinţă. Aceasta este dovada biblică incontestabilă.

„Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nicio răsplată,
fiindcă pînă şi pomenirea li se uită. Tot ce găseşte mîna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nicichibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9: 5,10).

Omul mort nu mai are cugete:

„Suflarea lor trece, se întorc în pământ, şi în aceeaş zi le pier şi planurile lor” (Psalm 146: 4).

„Nu morţii laudă pe Domnul, şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalm 115:
17).

Ajuta-vor sau folosi-vor prietenului meu din „purgatoriu” banii, prinoasele şi slujbele pe cari le dau eu
şi rugăciunile mele sau rugăciunile altuia, şi scurta-vor ele durata pedepsei lui acolo?

Nu, fiindcă nimeni nu se află în „purgatoriu”. Prietenii morţi ai Dumneavoastră nu sunt în „purgatoriu”. Ei sunt morţi şi în mormânt, după cum a zis Isus şi aşteaptă învierea (Ioan 5: 28).

Între „poporul catolic” este lucru ştiut, că se strâng, se dau şi se primesc bani pe baza descrierii şi susţinerii, că astfel de sume de bani sunt întrebuinţate în legătură cu slujbe şi rugăciuni spre folosul celor din „purgatoriu”. Ca pildă pentru aceasta cităm următoarele dintr-o scrisoare publicată de „Părinţii Franciscani”, datată în Louisville, Kentucky, în 21 Septembrie 1936, şi iscălită de Fr. Anthony, O. M. C., Provincial: „Lista aci alăturată vă dă ocazie de a vă îndeplini datoria într‟un chip iubitor şi frumos faţă de morţii Dumneavoastră iubiţi, care în închisoarea lor din purgatoriu sunt fără ajutor şi aşteaptă
uşurare, ceea ce nu li se poate aduce decât prin slujbe şi rugăciuni… Vă rugăm să luaţi o parte deplină la aceasta ca să complectaţi suma pentru purgatoriu pe luna Noembrie”.
Acestei scrisori îi este anexat un formular care trebuie complectat de dătător, şi pe el stă scris următoarele:
„Sfinţia Voastră şi Stimate Părinte Provincial: În aducere de aminte de iubiţii mei, cei vii şi cei morţi, şi în
mulţumire pentru participarea Dumneavoastră zilnică la rugăciunile, slujbele şi faptele bune ale Părinţilor
Franciscani, vă trimit (sau vă promit) prin aceasta, darul meu de S… pentru… numele înşirate mai sus”.
Milioane de oameni sinceri au răspuns la apeluri de felul acesta şi au dat mulţi bani spre a ajuta iubiţilor lor din purgatoriu, ceea ce însă n‟a ajutat nimănui nimic.

CÂND DESCOPERIT

Biblia care este întrebuinţată în general ca Biblia catolică este în limba engleză traducere Douay, iar în
limba germană traducerea Allioli. în aceste Biblii purgatoriul nu este amintit deloc. Nici o scriptură nu
vorbeşte de un suflet în purgatoriu. Din anul 595 până în anul 604 după Christos în oficiul de papă al Ierarhiei romano-catolice a fost Gregorie, cunoscut ca Gregorie cel Mare. El a fost primul care „a descoperit un purgatoriu” şi a lansat ideia că sufletele sunt chinuite acolo în purgatoriu. Enciclopedia lui Mc Clintock şi Strong, volumul VIII, ediţia 1879, scrie sub titlul „Purgatoriu”: „Oricare ar fi părerile
unor părinţi ai Bisericii despre această chestie, purgatoriul a fost necunoscut în Biserica creştină ca învăţătură în decursul primelor şase sute de ani, şi după cât se pare înainte de secolul al zecelea n-a fost făcut un articol de credinţă… Cu ocazia congresului din Bonn al Vechilor Catolici în anul 1875 Doellinger a zis: „Purgatoriul ca locul de ardere al păcatelor a fost o noţiune necunoscută atât în est cât şi în vest până când l-a introdus Gregorie cel Mare (papă din 595 — 694)… Gregorie cel Mare a adăugat
ideea unui chin în foc”.
Învăţătura despre „purgatoriu” este sprijinită numai de părerea şi interpretarea oamenilor, adică de cuvântul sau părerea oamenilor care au trăit înainte de aceasta cu sute de ani şi care sunt numiţi „părinţi”. Autoritatea catolică proeminentă James Cardinal Gibbons zice despre „purgatoriu” pe pagina 208 a cărţii sale citate mai sus:
„Aceasta nu este interpretarea mea, ci declaraţia unanimă a părinţilor creştinătăţii”. După aceea citează numele unor bărbaţi de mai demult din Biserica catolică cari au răspândit această teorie. Cardinal Gibbons citează mai departe spre sprijinul teoriei purgatoriului cărţile de rugăciuni ale Bisericii şi datinile rabinilor iudei de a se ruga pentru cei morţi. Înseamnă însă astfel de autorităţi un sprijin adevărat pentru teoria purgatoriului şi impun ele respectul acestei teorii? Este faptul că unii oameni au învăţat înainte de aceasta cu sute de ani anumite lucruri despre „purgatoriu”, o dovadă pentru existenţa lui?

Lasă să răspundă Isus cu privire la tradiţiunea astorfel de oameni. Fariseii care în zilele lui Isus au format
preoţimea şi-au sprijinit învăţăturile pe tradiţiune. Ei au zis lui Isus:

„Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina (tradiţiunea) bătrânilor?
Drept răspuns, El (Isus) le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?… Şi aţi desfiinţat astfel cuvîntul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre. Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, cînd a zis: „Norodul acesta se aproprie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar
inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti” (Matei 15:1-9).

Isus arată aici că învăţăturile oamenilor desfiinţează Cuvântul Iul Dumnezeu. Apostolul Pavel exprimă aceeaşi concluzie. Atâta timp cât Pavel a practicat religia evreiască s-a lăsat condus de tradiţiunea bătrânilor sau a părinţilor, dar dupăce s‟a făcut un urmaş al lui Christos Isus, a lepădat religia şi tradiţia părinţilor şi a urmat numai poruncile lui Dumnezeu, aşa cum le-a învăţat Isus Christos (Galateni 1: 10-16). După aceea Pavel a îndemnat mai cu seamă pe toţi creştinii să se ferească de învăţăturile oamenilor şi să ţină strict de învăţătura lui Christos Isus.
„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos” (Coloseni 2: 8).

Teoria despre „arderea în purgatoriu”, unde se presupune că multe creaturi sufăr în chin, a băgat frică
mare în milioane de oameni sinceri şi a îndemnat pe mulţi să-şi procure sume mari din banii lor câştigaţi cu greu şi să le deie pentru facerea de slujbe. Ei au făcut aceasta în credinţa de a aduce prin aceasta ajutor celor din purgatoriu şi mai târziu să aibă chiar ei înşişi un folos din aceasta. Astfel de oameni sinceri au fost jefuiţi astfel de averea lor şi au fost induşi cu totul în eroare în ceea ce priveşte calea spre viaţa veşnică. Cine este de vină şi răspunzător pentru învăţătura „purgatoriului” prin care au fost înşelaţi atâţia oameni şi sunt înşelaţi încă?

Sunt membrii Ierarhiei romano-catolice şi preoţii cu totul vinovaţi pentru aceasta?

Nu. Ar fi nedrept a afirma că ei poartă toată răspunderea. Cade oare toată răspunderea pe
părinţii organizaţiunii catolice?

Nu, nu toată. Tatăl şi sprijinitorul minciunii „purgatoriului” nu este altcineva decât Diavolul însuşi. Diavolul a înşelat pe oameni şi i-a făcut să creadă şi să înveţe învăţătura purgatoriului. Scopul lui cu aceasta este să întoarcă atenţiunea oamenilor de la Iehova Dumnezeu în aşteptare că în cele din urmă va putea duce pe întreaga omenire în peire. Acea creatură nelegiuită care este numită în Sfânta Scriptură Şarpele cel vechiu,
Satan şi Diavolul este tatăl minciunilor şi duşmanul de moarte al lui Dumnezeu şi al omului. Atât Satan cât şi servii lui susţin a fi luminile poporului şi de multe ori se prezintă ca reprezentanţii lui Christos, în vreme ce în acelaş timp amăgesc şi înşeală pe oameni lesne crezători.
În Biblie este scris cu privire la aceasta:

„Oamenii aceştia sînt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satan se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfîrşitul lor va fi după faptele lor” (2 Corinteni 11:13-15).
În zilele de mai demult bătrânii care s-au numit „părinţi” au fost înşelaţi de Diavolul, şi aceşti bătrâni sau preoţi orbiţi au transmis altora concluziile sau cugetele lor. Aşa au fost amăgiţi oamenii încontinuu de Diavolul, şi atât preoţimea cât şi milioane de oameni au fost induşi în felul acesta în eroare. Marea masă a poporului a fost ţinută în neştiinţă în ceea ce priveşte Biblia; dar acum a sosit timpul când din mila lui Dumnezeu lumina luminează mai clar decât oricând înainte.

Prin îngrijirea lui Iehova Dumnezeu toţi oamenii sinceri pot învăţa acum să cunoască adevărul, şi aşa le va fi posibil să deie devotamentul lor lui Dumnezeu şi împărăţiei sale, şi nu unei organizaţiuni omeneşti sau diavoleşti.

Sprijineşte Biblia catolică teoria că „sufletele sufăr în purgatoriu în stare conştientă”?

Nu, nicidecum. Un text care este citat spre a sprijini teoria purgatoriului se află în 2 Macabei 12: 43-46: (Macabeii nu aparţin Bibliei Inspirate, ci apocrifurilor)

„După aceea el [Iuda] le-a poruncit să strângă o dare, două mii de drahame de argint,
pe care le-a trimes la Ierusalim pentru jertfă ca să fie oferită pentru păcatele celor morţi. Şi el a făcut bine cu aceasta căci s-a gândit la înviere. Căci dacă n-ar fi sperat că cei ce-au fost ucişi în felul acesta vor învia, atunci ar fi fost în zadar şi o nebunie să se roage pentru cei morţi. Dar fiindcă el a cugetat că cei ce mor în bună credinţă au de sperat bucurie şi fericire, a fost o părere bună şi sfântă. De aceea s-a rugat el pentru cei morţi ca să li se ierte păcatele”.

Nici textul acesta nu aminteşte vreun purgatoriu sau suferinţe, ci sprijineşte adevărul Sfintei
Scripturi că la timpul hotărît al lui Dumnezeu „va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Faptele
Apostolilor 24: 15). Iată o altă scriptură care dovedeşte definitiv că niciun suflet viu nu suferă în vreun loc
oarecare numit „purgatoriu”. „Iată că toate sufletele sînt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18: 4, 20). Cuvântul „suflet” este întrebuinţat ca însemnând acelaş lucru ca şi cuvântul creatură. Aşa dovedesc aceasta şi alte scripturi, că creatura, sufletul sau omul care moare este mort şi cu totul fără conştiinţă. Însă există o speranţă pentru oameni în ziua învierii, când Domnul va învia pe cei morţi din moarte.

Cei morţi se află în mormânt, adică ei n-au existenţă, şi făgăduinţa lui Dumnezeu pentru ei este că vor fi înviaţi din moarte.

Moartea de jertfa şi învierea lui Isus Christos sunt o garanţie pentru faptul că cei morţi vor fi înviaţi. Isus
a zis cu privire la aceasta:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentrucă vine ceasul cînd toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Ceice au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar ceice au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5: 28, 29).

Dacă unii morţi ar fi fost în „purgatoriu”, Isus ar fi spus lucrul acesta. „Înviere” înseamnă a învia iarăşi
la viaţă. Dacă creatura sau sufletul sufere în mod conştient în „purgatoriu”, atunci ar trebui să fie viu;

însă în acest caz n‟ar putea să fie înviere fiindcă o creatură vie nu poate fi înviată. Învăţătura despre „purgatoriu” desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la starea morţilor. Întrucât acea învăţătură se sprijineşte pe tradiţiile oamenilor, chiar şi numai faptul acesta dovedeşte că teoria purgatoriului este o invenţiune a Diavolului întrebuinţată în scopul de a înşela pe oameni şi de a-i ţine în neştiinţă
despre scopul lui Dumnezeu de a învia pe cei morţi.

Extras din Broșura Descoperit din 1937