Bogăție

IEHOVA este izvorul tuturor bogăţiilor, şi Christos Isus împarte bunurile Sale. „Tatăl iubeşte pe
Fiul, şi a dat toate lucrurile în mâna Lui” (Ioan 3: 35). Cine recunoaşte pe Iehova şi-L ascultă, va primi binecuvântări bogate dela Domnul. Din acest motiv a zis Isus: „Şi vieaţa vecinică este aceasta : să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Christos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17: 3).
Mulţi, cari au o dorinţă după binecuvântările vieţii, dar cari sunt pe căi false şi în mare încurcătură, pot fi
auziţi spunând cam aşa : „Dacă fac numai aceea ce eu recunosc ca fiind drept, pot fi sigur că voi fi mântuit”. Un astfel de punct de vedere şi concluzie, este complect eronat. Nu sunt multe căi, ci numai una singură, pe care oamenii pot primi darurile bogate ale lui Iehova ; această cale a indicat-o Dumnezeu. Cum poate fi ea găsită ?
Următoarele cuvinte ale Bibliei au fost scrise spre folosul acelora, cari tind după aceea, să găsească calea dreaptă : „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui (lui Dumnezeu) ! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11: 6).
După scripturi, deci definit corect, „credinţă” înseamnă următoarele : A poseda o cunoştinţă din Sfânta
Scriptură despre scopul lui Iehova consemnat acolo, şi a te baza plin de încredere pe cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa trebuie să se bazeze pe ceva, ce este recunoscut ca autentic. Noi posedăm siguranţa absolută, că cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Despre acest cuvânt, Sfânta Scriptură, zice Isus : „Cuvântul Tău este adevăr”. În armonie cu cele spuse, concepţia de „credinţă” este lămurită în Scripturi după cum urmează : „Credinţa este încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd” (Evrei 11: 1).
„Credinţa însă este o bază puternică pentru aceea ce se nădăjduieşte, o anumită încredinţare, despre ceeace nu se vede” (Evrei 11: 1; Allioli).
Un om nu se poate răzima cu siguranţă, pe ceva ce există numai în închipuirea sa, şi nu este sprijinit de o
dovadă din izvorul adevărului. Ceeace nu este clădit pe adevărul absolut, nu este decât o presupunere. Nici un om inteligent nu voieşte a-şi clădi mântuirea sa vecinică pe presupuneri goale.
Este desigur dorinţa fiecăruia de a primi binecuvântarea Domnului, care îmbogăţeşte, fără ca
necaz să fie legat cu aceasta. Speranţa pentru această binecuvântare trebuie să aibe o bază
bună, şi aceasta din nou, trebuie să fie sprijinită de dovezi suficiente, cari derivă dintr’un izvor demn
de încredere. Fundamentul sau baza, pe care este aşezată speranţa, este credinţa. Înainte ca cineva să poată „crede”, în înţelesul biblic al cuvântului, trebuie să recunoască anumite lucruri. De aceea este scris : „Astfel credinţa vine în urma auzirii (mesajului adevărului): auzirea (mesajului adevărului) vine prin cuvântul lui Dumnezeu (acesta este adevărul)” (Romani 10: 17). Întrucât noi ştim că cuvântul
lui Dumnezeu este adevărul, putem să ne bizuim pe acesta cu încredere, pentrucă ne furnizează dovezi adevărate, convingătoare, asupra acelor lucruri pe cari noi le sperăm.
Din acest motiv putem aştepta binecuvântările, pe cari Dumnezeu le păstrează pentru toţi aceia cari îl iubesc şi-L servesc.
Deoarece toţi oamenii sunt imperfecţi şi nu avem nici o garanţie că vorbesc adevărul, nu putem să ne bazăm credinţa noastră pe ştiinţa omenească. Oricât de cinstit ar putea să fie un om, totuş părerea sa este fără valoare, dacă nu este susţinută de cuvântul lui Dumnezeu. A te răzima pe aceea ce spune un om imperfect, este credulitate, nu credinţă. Orice speranţă născută din credulitate, va deveni cu siguranţă nulă. Spre a crede în adevăratul sens al cuvântului trebuie ca cineva să audă adevărul, să-1 accepte
ca adevăr şi să se bazeze cu încredere pe el. Cine apoi ascultă adevărul în mod conştiincios nu se poate rătăci. A te răzima pe ceeace se spune din cuvântul lui Dumnezeu al adevărului, înseamnă a crede în Iehova şi în hotărârile Sale descoperite în Scripturi. Luaţi seama vă rog la demonstrarea biblică asupra acestui punct :
„Fiindcă oricine va chema numele Domnului, va fi mântuit. Dar cum vor chema pe Acela în care n’au crezut ? Şi cum vor crede în Acela, despre care n’au auzit ? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor ? Şi cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi ? După cum este scris :
Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia !” (Romani 10:13-15).
Un bărbat, care caută să dea importanţă demonstraţiilor sale proprii, sau acelora ale altor oameni, nu este un „predicator” în înţelesul Scripturilor. Lui i s’ar potrivi mai degrabă expresia de „orator de vorbe goale”. Cineva, care apelează la sentimentele sau pasiunile semenilor săi, nu predică adevărul, pentrucă adevărul poate fi primit numai printr’o raţiune liniştită, înţelegătoare. „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada ; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1: 18). „A ne judeca cu Domnul”, înseamnă, a cerceta cuvântul Său cu rugăciune,
cumpătare şi atenţiune.
Domnul trimite afară pe martorii Săi, spre a lămuri pe oameni despre scopul Său. Ei nu vestesc oarecari păreri omeneşti, ci atrag atenţiunea asupra mesajului adevărului, care este cuprins în Scripturi. Cine primeşte această lămurire din Biblie, gustă prin aceasta privilegiul de a crede în Dumnezeu, Domnul şi în Christos Isus, Domnul. Dacă cineva „crede” într’adevăr, dovedeşte aceasta deasemenea prin fapte corespunzătoare. Cine clădeşte pe cuvântul lui Dumnezeu - ceeace constituie o parte a credinţei
sale - trebuie să activeze în armonie cu acest cuvânt.
Oamenii au creat o instituţie, care se numeşte
„biserică” şi care învaţă anumite lucruri, cari sunt
cunoscute ca „mărturisirea de credinţă”. Poporul este
sfătuit cu insistenţă, să creadă astfel de învăţături şi să
observe strict ceremoniile anumitei mărturisiri de credinţă.
A-ţi pune încrederea pe învăţături omeneşti, sau pe ceeace
o organizaţiune omenească aprobă, nu înseamnă „credinţă”
adevărată. Iehova Dumnezeu şi Christos Isus sunt învăţătorii noştri şi adevăratele învăţături sau lecţii, se găsesc în Scripturi. Ele au fost consemnate acolo, pentru ca oamenilor, cari caută calea dreptăţii şi vor să meargă pe ea, să le servească ca conducător sigur. (2 Timotei 3:16, 17).
Din aceasta reiese că nu se poate plăcea lui Dumnezeu, dacă cineva se bazează şi se reazimă pe ceeace el însuşi a inventat, şi nici nu poate primi aprobarea Sa, dacă crede oarecari păreri şi opiniuni omeneşti şi se sprijină pe ele.
Numai atunci poate cineva place lui Dumnezeu, când cunoaşte cuvântul Său, clădeşte pe acesta şi ascultă de El.
Spre a putea „crede” în adevăratul înţeles al cuvântului, este aşadar de primă importanţă, a câştiga o anumită cunoştinţă din Scripturi. Înainte de toate cineva trebuie să creadă „că Dumnezeu există”, adică, că El trăieşte şi că El este Cel dela care vin toate binecuvântările (Evrei 11:6). Dumnezeu este Cel Vecinic. El a creat cerul şi pământul şi tot ce este în ele. După cum arată Scripturile, El este Marele „Eu sunt”, adică nu numai cineva, care a fost odată sau care a venit în existenţă şi este acuma, ci „Eu sunt” : Cel ce există vecinic (2 Moise 3: 14). „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam. Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din vecinicie în vecinicie, Tu eşti Dumnezeu” (Psalm 90:1, 2). Scriptura declară mai departe : „Aşa vorbeşte Dumnezeu, Iehova, care a făcut
cerurile şi le-a întins, a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el” (Isaia 42:5).

Prin cuvântul Său, Biblia sau Sfânta Scriptură, se descopere Dumnezeu creaturilor Sale şi destăinuieşte în
acesta hotărârea Sa asupra creaturilor Sale. Deosebitele Sale nume şi titluri, sunt pline de însemnătate. Dumnezeu înseamnă Puternic, Creatorul tuturor lucrurilor ; numele Iehova indică hotărârea Sa cu creaturile Sale ; însemnarea Dumnezeu Cel Atotputernic conţine cugetul puterei Sale nemărginite, Titlul Cel Prea înalt ne descrie pe Cel Sublim, Suprem, înaintea căruia nu este altul. Numele Tată înseamnă dătător de vieaţă. El este Tatăl Domnului Isus Christos, deoarece Christos Isus, Fiul, „începutul
creaţiunei lui Iehova”, a primit vieaţa direct dela El (Apocalips 3: 14). Iehova a hotărât ca Fiul Său iubit,
Christos Isus, să fie Executorul principal al hotărârilor Sale şi Mântuitorul oamenilor.
Numai cine recunoaşte pe Dumnezeu şi pe Christos Isus ca Mântuitorul omenirei şi ascultă de El, este pregătit să primească marile comori, pe cari Dumnezeu le-a prevăzut pentru omenire. Soarta tuturor celor neascultători va fi nimicirea vecinică.

Cine este cunoscut astăzi pe pământ ca un om de bine - preumbrit prin Ionadab, este
gata să primească binecuvântări bogate şi durabile, fiind eliberat pentru vecie de sărăcie. Deaceea este de cea mai mare importanţă pentru fiecare om onest, să-şi însuşească o cunoştinţă despre Dumnezeu pe calea ordonată de El, care este descrisă în Biblie.

Extras din Broșura Teocratia din 1946